Casablanca
Ioana a insistat să nu mă car cu haine, are ea în exces şi purtăm aceeaşi măsură, vino doar cu ce ai pe tine, vino doar, vino! I-am spus că nu pot să dorm, nu mă mai pot odihni, doar aţipesc şi mă trezesc, mintea rămâne prinsă într-o buclă unde rulează tot ce se întâmplă în jur, tot ce am aflat şi mai bine nu aflam, mai bine nu ştiam nimic despre nimic.
Iau taxi spre aeroport şi pe drum începe să fulguiască. Când ies din taxi deja ninge ca lumea şi bate vântul. Ajung la punctul de verificare a bagajului de mână. Mereu mă cuprinde o emoţie stupidă când trec prin detector, dacă mă detectează cumva?
La 13.07 apare decolare amânată. Mă sună mama, tu vezi ce-i afară? Văd, văd aşa de bine prin geamurile imense, zăpadă viscolită, agitată şi rulată în turbioane scăpate de sub control. O să vedem dacă se zboară sau nu pe aşa o vreme. Sună şi Ioana, tocmai a vorbit cu mama, ce-i cu vremea, e chiar aşa de rău? Sună şi Alex, aceeaşi conversaţie, în linii mari, ninge, viscoleşte, turbioane, viitorul este incert.
Mai conversez cu nişte prietene, apoi caut prin telefon să văd pe cine mai sun ca să treacă timpul. Derulând prin agendă ajung şi la James. L-am întâlnit pe 8 martie în Control la concertul Preoccupations, părea aterizat acolo din greşeală. Cămaşă albă şi vestă gri peste burta fermă, grăsime amestecată cu muşchi, genul ursuleţ, grizonat, ochii gri-albăstrui. Era politicos şi inteligent, mi-a admirat cizmele negre de piele, am discutat bdsm, dar şi muzică, politică, chiar şi puţină filosofie şi de toate, ca nişte prieteni vechi de când lumea. Avea problema asta cu somnul înainte să apară la mine. Spunea că nu doarme cu zilele, nu l-am crezut.
Îi trimit un mesaj: What’s up doc? Apar acolo punctişoarele, e prezent şi scrie ceva, tot scrie, după câteva secunde îmi pierd răbdarea şi îi scriu: Sună-mă!
Are vocea cam pierită. Ştie româneşte la nivel de începător şi îi place să exerseze atâta cât ştie. Îmi povesteşte cum a alunecat dimineaţă, a căzut pe mâna stângă şi a rupt-o din încheietură. Oasele mişcate, trase şi puse la loc, cu bandaj rigid pe încheietură, flexibil până la cot.
Aştept cu ochii în monitoare, nimic nou. Mă întind pe o banchetă goală şi aţipesc, mă trezeşte Ioana, sunt dezorientată, visam ceva? Mă uit în monitoare şi realizez că am dormit mai putin de zece minute. Mi s-a anulat zborul. Ioana mă încurajează că asta e, dacă ăştia de la Wiz nu oferă alternativă, îmi cumpără ea alt bilet pentru dimineaţă, doar să-i spun după ce vorbesc la Wiz. Sunt moale, ameţită, nu vreau să merg acasă, nu vreau să mă cert cu Wiz, mă uit pe geam, vântul nu mai spulberă zăpada, ninge liniştit şi aşa mai trece puţin din viaţa mea. Îl sun pe James.
A rămas că iau un taxi de la metrou până la el şi să-l sun din taxi ca să-i explice şoferului, fiindcă strada pe care locuieşte nu există. E un mini-complex de vile noi şi strada încă nu are nume. Imediat la stânga după restaurantul Asteria, dar oricum să-i dau taximetristul la telefon, cel mai bine.
În sfârşit, intru într-o curte interioară, James a coborât şi îmi face cu mâna dintr-un hol luminat. Nu-i toată vila a lui, doar ultimul nivel din parter plus doi. Deocamdată nu are vecini, ceilalţi proprietari nu s-au mutat.
E cald înăuntru, foarte plăcut. Mă aşez pe fotoliu, cu picioarele întinse pe canapea. Îl întreb dacă mai are probleme cu somul, spune că da. Are impresia uneori că doarme, dar nu e sigur dacă a fost somn adevărat sau un gând prelungit despre cum ar fi să doarmă. Îi spun că poate nu-i prieşte locul, de ce nu se duce la el acasă? Nu vrea să se mai întoarcă în State, niciodată. E convins că America nu poate sfârşi decât în flăcări, pentru tot răul făcut, împrăştiat în jur. Şi crede că nu e departe, sfârşitul. Ceva asemănător spunea şi în primăvară, în Control, că de la gândul ăsta i-a dispărut somnul. Dacă ar putea să nu se mai gândească la nimic, atunci s-ar putea odihni. Îl întreb de porneşte problema lui. Oh, zice el, de unde să încep. De unde vrei tu, noaptea e lungă, tu spune acolo şi eu o să mă plimb puţin prin aceste vaste apartamente, o să mai deschid câte un sertar, câte-un dulap. Ok? Face semn că da.
Îi este silă să fie american, dar se întreabă ce altceva poate fi. Are rude acolo, prietenii lui din copilărie sunt acolo, cea mai mare parte din viaţa lui… Deci e american orice-ar fi şi se simte vinovat pentru asta, nu într-un fel ridicol, inutil şi declarativ, ci cât se poate de dureros şi personal.
– Dar tot inutil, adaug eu, deschizând şi închizând sertare cu diverse.
Primesc mesaj de la Wiz, să confirm dacă vreau loc la cursa KLM care pleacă dimineaţă la ora 6, cu escală la Amsterdam, aterizare la 13.20 ora locală la Casablanca. Urmez linkul şi confirm, fac şi chek-in online, îi trimit mesaj Ioanei, să mă aştepte la aeroport, imediat îmi scrie că da, bravo. Am ajuns la un dulap încuiat. Ce e dincolo de această uşă, ce secrete ascunzi, James?
Se ridică şi vine să îmi descuie. Mica panoplie bdsm, încă un motiv de vinovăţie, ruşine şi inadecvare. Cătuşe, căluş cu bilă perforată, biciuri de mai multe tipuri, mască de porc din latex, strap-on, zgardă cu lanţ şi cleme pentru sfârcuri, cravaşe diverse mărimi, alt căluş cu un os roşu din silicon. Stau degeaba, zice el, total nefolosite. A crezut cândva că o să găsească pe cineva care să vină periodic la el, cineva care să-l înţeleagă, măcar parţial, cineva ca mine, poate, dar a înţeles între timp că nici asta nu are sens, nu i-ar da o senzaţie de sens. Iau strap-on-ul de la locul lui, sunt curioasă cât e de greu, ce consistenţă are, dacă e flexibil. Până la urmă, zice el, singurătatea e totală.
Îi fac semn să se întindă cu faţa în sus. Mă aşez deasupra, cu genunchii de o parte şi alta a capului. Sexul oral poate fi foarte banal, dar poate fi şi ceva foarte tehnic, un procedeu de străpungere a graniţelor realităţii. Şi delicat, în felul lui. Mai ales dacă vrei să intri foarte adânc. Există într-adevăr un prag acolo care trebuie trecut. Există un blocaj al respiraţiei. Există o salivare abundentă. Există probabil şi încă ceva care te îndeamnă să scormoneşti, să intri cât mai adânc, e ceva care te cheamă, te momeşte, te provoacă să violezi graniţele realităţii.
Am intrat adânc. Am intrat cât am putut de adânc. Şi aşa simţeam că trebuie să ajung mai departe, că se poate şi mai adânc. Am intrat din nou. La un moment dat a închis ochii, apoi i-a deschis larg, cu o privire de panică absolută. Dar niciun moment nu a încercat să se apere, să scape. S-a înecat cu propria salivă, sau din lipsa aerului, s-a înecat, a horcăit, spasmele au scuturat corpul, aproape să mă răstoarne, apoi a fost linişte. Odihnă.
Am încercat să mă întind puţin, pentru că m-a apucat un tremurat imposibil de stăpânit, dar nu am putut sta întinsă. M-am dus la fereastră, m-am uitat afară cum ninge, ţinându-mă cu mâinile de pervaz. Frisoanele au continuat câteva minute, apoi au încetat. Am continuat să mă uit pe geam şi da, într-adevăr, singurătatea este totală.
E dimineaţă. Iau cheia şi încui după mine. Afară încă întuneric. Nu mai ninge. Mai am o serie de frisoane imediat după decolare. La Casablanca e soare. Ioana e numai zâmbet, iată o fiinţă fericită, mă întreabă ce vreau să facem, îi spun să mă ducă undeva frumos, pe malul oceanului. Bine, zice ea, mergem la mausoleul lui Sidi Abderrahman, unde n-am vrut eu data trecută. Nici nu mai ştiu de ce nu am vrut, probabil ideea de mausoleu.
Ajungem la plajă şi mergem pe viaduct, e lung, nu se mai termină, toată bucata asta, zice Ioana aratând în jos peste balustradă, e acoperită de apă în timpul fluxului. E soare şi un vânt slab, îl simt cum îmi răsfiră părul, îmi place. Pe insulă nu e aglomerat ca vara, dar nici pustiu. Pe un promontoriu rotunjit e o ceainărie cu o terasă. Ioana se duce să ia ceva bun, eu mă aşez pe un scaun de nuiele şi caut în ghiozdan, scot punga cu strap-on, mă ridic şi o arunc în ocean, arunc şi cheia.
E soare, bem un ceai, ne uităm la apa ondulată de valuri. O întreb pe Ioana de ce e fericită, de ce lumea asta nu trebuie să sfârşească în flăcări, ea îmi explică. Închid ochii, o ascult, frisoanele se înfiripă iarăşi sub tâmple şi vor să coboare în corp, dar soarele blând le topeşte, le risipeşte. Adorm.
„Am 36 de ani și ma ocup de design interior. Adorm ușor și am un somn odihnitor, fără vise. Constant însă mi se întâmplă să mi se rupă filmul brusc la culcare, iar la trezire am o puternica senzație de întrerupere a contactului cu realitatea din jur și cu propriul corp. Nu durează mai mult de câteva secunde, dar intensitatea e destul de mare încât să îmi amintesc senzația peste zi. Uneori dorm peste zi câte 20 de minute în case străine, ca să retrăiesc starea de la trezire.”