vis 1 ⋮⋮ copilărie
o cameră perfect roșie
cu podeaua scufundată câțiva cm
într-un lichid vâscos
o mare care se mișcă mai lent
pentru că valurile se așteaptă unul pe celălalt
aici pescuitul funcționează invers
bătrânii agață poze de acul undiței
și așteaptă ca marea să le primească
te rog ai grijă de poza asta cu noi de când eram mici
e făcută doar din sunete suprapuse
care vibrează la contactul cu apa
ne developăm treptat până ne schimbăm trăsăturile
și semănăm din ce în ce mai mult cu părinții
e straniu cum de la un punct încolo
tot ce trăim e o proiecție a copilăriei noastre
împotriva copilăriei lor
cel mai mare rău a fost că
desenele au început să fie mai aproape de realitate
focul din aragazele de plastic s-a aprins
și ne-a ars buricele degetelor
era frumos când tot ce aveam era aerul
puteam să mâncăm în continuare din tocănița invizibilă
puteam să ne prefacem până la final
vis 2 ⋮⋮ doliu
o cameră perfect albastră
culoarea asta nu există de fapt
e doar lumina care trasează liniile din palme
cu vopsea care nu se usucă
vopseaua din noi picură în pământ
oceanul văzut din spațiu e compus din mâini
adunate să facă un pod
în camera asta sunt doar eu
e singurul loc în care o să mă găsiți
singurul loc care s-a construit în jurul meu
mi-ați lăsat o ușă mică prin care paznicii
îndeasă foi albe și mi le cer înapoi în fiecare zi
să vadă ce am desenat
am inventat lumea
fără s-o văd
doar mi-am imaginat
că liniile ne duc acolo unde trebuie
am făcut case și le-am lăsat albe
când întindem mâna după furculițe
sau stingem întrerupătoarele
aruncăm cu albastru în jur
oamenii mor atunci când patul lor e complet albastru
pentru că sunt exilați într-un spațiu care nu există
e doar lumina de a doua zi
care nu-i mai recunoaște
de câte ori l-am văzut pe tata în vis
o să-l scriu pe ăsta de aseară că îl uit mai repede decât pe restul. e și cel pe care mi-l amintesc cel mai puțin. mergeam pe aleile care duc la castani și avea cămașa albastru închis cu carouri albastru deschis și burta mare. când îl visez în cămașa asta îl văd fericit. tot în cămașa asta mi l-am imaginat la înmormântare, fantoma lui care se uită la sicriu și la preoții care îi toarnă vin pe față. doar că noi eram de-o partea a sicriului și el de cealaltă. acolo în cămașa albastru închis cu carouri albastru deschis își lega șireturile de la pantof, cu piciorul puțin ridicat pe gărdulețul unui mormânt. îi era greu să se aplece de burtă.
când nu-l visez în cămașa albastră îl visez în cămașă de noapte sau pantaloni de trening cu tricou alb. în ambele e la fel de trist, dar în cămașa de noapte îl simt copil, deci e o tristețe de copil. pentru mine tristețea de copil e mai ușor de îndurat, pentru că e mult mai granulată și dispersată, ca niște sate micuțe unde oamenii nu vorbesc între ei. tristețea de adult e un gălbenuș vâscos și fierbinte. în visul în care purta pantalonii de trening tocmai ce o sunaseră de la spital pe bunica să îi spună că tata o să fie bine. eu eram în altă cameră dar telefonul fix se auzea în tot visul, iar doctorul îl dojenea să aibă mai multă grijă la ce mănâncă. e dojana aia îmbucurătoare când știi că ai mai primit o șansă. apoi a venit pe ușă slab în trening și tricou alb, purta pantofi fără șireturi – o pereche de adidași cu scai. ne-am plimbat cu mama în parc și ne-a povestit învingător cum a fost la spital. ăsta a fost cel mai greu vis de dus până la capăt.
dacă nu-l visez pe tata, uneori uit că a murit. doar când îi văd fața îmi amintesc că n-am mai văzut-o demult. acum câteva zile l-am visat mort și gol. plutea deasupra unui bazin, cu gâtul legat cu un tifon și tifonul legat de o scândură. a fost prima oară când am putut să țip și să-l plâng, pentru că în vis nu putea să mă audă nimeni. acum 3 ani când am aflat vestea m-am simțit ca într-un rol în care personajul meu trebuie să-și imaginez că și-a pierdut tatăl. apoi când m-am apropiat de spital am simțit cât de frig îi era fără haine pe el.
mila pentru piele e necruțătoare.
mama a dat de pomană niște cămăși de-ale lui. mi-a zis că l-a visat în noaptea aia cum o certa că i-a dat lucrurile unor necunoscuți. asta e cel mai greu, să te întorci într-o casă plină de haine care n-au ce să îmbrace.
„Am 26 de ani și fac parte din Visceral, unde organizez seri de poezie, ateliere & more alături de poeții din cenaclu. Scriu mult despre oamenii din orașele mici.
Sunt dubios de calmă când am coșmaruri sau episoade de sleep paralysis. Sunt doar curioasă unde duc.”