Ce ciudat e când privesc înapoi.
Copilul din mine nu și-a dorit niciodată să doarmă.
Nu s-a culcat vreodată de bunăvoie.
Nu a găsit un scop în repaus, în liniște.
Căci pe atunci, liniștea însemna oprire, însemna tristețe și, cel mai grav, plictiseală.
Odată ce corpul meu s-a lungit,
parcă din lut și praf de ipsos întărit,
și-a dorit să fi dormit.
Acum liniștea nu a fost niciodată mai blândă, ca o cuvertură tărcată aruncată peste mine.
Întunericul nu mai era prilej de frică, ci de calm.
Liniște.
Odată ce joaca s-a terminat,
oare nu de atunci joaca începe a fi tocmai somnul?
În somn pot, în sfârșit, să mă dezbrac
și să mă privesc cu drag.
Orice neg, somnul scoate afară,
ca un magician cu pălăria lui întunecată.
„Am 18 ani şi sunt din București. În prezent studiez pentru a intra la medicina, desi mi-as fi dorit sa fac carierǎ din scris. Somnul pentru mine a fost mereu un lucru sacru,am fost inițiată,aproape ca într-un ritual,copil fiind,sǎ ma bucur de somn si sǎ ma răsfăț cu el de cate ori pot. In prezent,e o modalitate de a pune stop la gândurile si oboseala de zi cu zi,un colț de liniste necontenita. Imi face placere de asemenea sǎ patrund in simbolismul viselor mele,caci rar am un somn fara vise.”